Cinci numai, cinci flăcăi din ea,

ÃŽi tot fura auzul ÅŸoptindu-i, plin de dor:
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Åži pe urma lor devale
Ceruri plini de curcubei,
Viteazul cu blândeţe îl dezmierda grăind:
Când era pe adormire,
Dar ce sunt acele stele?
Cu descânteci prin altiţe,
Satan urlă furios.
O! Dan viteaz, ferice ca tine care piere,
Într-o clipă ea le-a stins,
Răcni falnic de trei ori.
Şi-l cheamă drag pe nume şi plânge c-o să-1 piardă.
Şi cale de o zare îl ocolesc grăbind,
Ah! treziţi-vă ca dânsa, fraţii mei de Românie!
Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Voios revin la tine,
Se duce de aprinde văpăi tremurătoare
Cu-ochişori de porumbică
Privind în faţă viitorul,
E sabie în ţară! au năvălit tătarii!
Să fu al meu şi numai al meu, o! mândre soare,
Cu lacrimi i se umplu albaÅŸtrii ochi frumoÅŸi.
Nu aşteptam altâ din mila cerească
O gingaşă comoară formată din senin,
Lăsând ca să albească prin valul de cristal
Cu ce vifor de urgie
Ah! zice cu durere; nici una nu-i uscată!
Lucind vesel l-amândoi,
Cete mândre de români!
Dar cel sergent făr’ de musteÅ£i
Ce din ochii-mi au zburat
Cum s-aprinde alba lună
La plante, cuiburi, inimii el dă însufleţire,
Dar mersu-i plin de farmec, cu pas legănător,
Fiul Romei se încruntă…
Åži tunuri sute bubuiau…
Pe stejari a mi-i trezi.

Menind prin şoapte blânde copila să devie

Şi-ai tăi codri de verdeaţă,
Acum te odihneşte gustând eterna pace
O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină! Iată-n fapt de dimineaţă
Sărmanu-nchide ochii şi soarele-i s-a stins!
Ş-acum e fala lumii, a minţii încântare,
De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
De-ar vrea bunul Dumnezeu
Libertatea, România se-ntâlnesc pe câmpi de flori
Iată ceasul de pornire!
Apoi, când iarăşi m-am trezit
Şi barbarii toţi grămadă
Iar în câmpul cel turcesc
Tot ce sub ochi răsare
Stelele care-au picat.
Dar ce zic!… un fior rece
Răpciugoşii crunt tuşesc,
Fără vreme vă coseşte!
Unde noaptea în orgie
Sute vin în locul lor!
Trist, acum la despărţire
Fulgeră mii de scântei
Ca şi lâna din fuior.
Sai, voinice, şi nechează
A pământului comori,
Căci el are-o puşcă plină
De s-a duce vestea-n lume!
Presimpri de rele soarte!
Iar Fulga-i urmăreşte cu sufletul în dor.

Hora noastră cea frăţească

Hora noastră cea frăţească
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
Şi pe câmpuri se lăţeşte
Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.
Şi cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Drăgălaşi şi frumuşei,
Åži cu sergentul, zece,
Să te prade, să te-omoarel…
Una-i ceata hanului,
Hai să dăm mână cu mână
Cât e noapte, cât e zi,
Scumpă ţară şi frumoasă
Avea orice minune, dar îi lipsea o floare.
Ş-apoi vecinic priveghează,
Când la luna cea bălaie,
O zână coborâtă din zodia cerească
Şi tătarii înlemniţi.
Ah! las o mamă scumpă, o mamă drăgăstoasă
Fata zice şi s-aruncă
Care-ntre zi şi noapte apar în loc oprite
Ea poartă haine scumpe, uşoare, descântate,
Căci e ziua mult dorită, căci e zâna mult măreaţă,
Zburleşte coama, saltă, în lături se izbeşte;
Iată-ne-ajunÅŸi!… încă un pas.
Cată ţintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.
Iar în naltul cerului,
De-o făptură şi de-o seamă,
Decât a muri,
Şterge iute ochii săi:
Şi iată că palatul se umple deodată
Răsfrâng toată văpaia cereştilor iubiri
Şi i-aş face-o descântare
Toşi cu râtul de oţel.
Vin’ la mine, voinicele,
Gândul meu la tine, dragă,
Şi din ţară peste tot!
Primindu-1 cu zâmbire, cu gingaşe cuvinte,
Cu ochi mari, făr’ de noroc.
Vie-o lume încruntată.
Åži se duc voinicii, duc,
Tu, minune-ncântatoare
Sadit pe miriade de libere ogoare!
Păsărea cu dulce grai!
Încrederea-nfloreşte în inimile mari!
Şi văd sub cerul luciu, în zarea-nflăcărată,